luni, 30 septembrie 2013

"Secrete arzătoare" ep. XXI

 Viorin, cel luat din curtea şcolii, n-a mai avut timp să realizeze că a schimbat mediul şi că administraţia Blocului Roşu are alte valori şi principii decât strada, cea cu care era el învăţat. I-a fost suficient să vadă că administratorul Andrei fură, că preşedintele asociaţiei, Nelu Cucuvelu’ învârteşte pe ascuns diverse afaceri cu scopul de a subordona asociaţia uneia mai potente financiar din străinătate, adică unei asociaţii de locatari de la Moscova, că Viorin a şi crezut că se afla tot pe bulevardul Micul Titulescu şi, ca atare, şi-a păstrat comportamentul şi limbajul de maidanez. Se mândrea, sărmanul, că strada şi ţiganii din cartier îl învăţaseră cum "să vorbeşte", aşadar era dispus la orice mojicie şi la orice grosolănie abjectă, doar pentru a arăta oricui că el e… "spiritual".

La asociaţie nimeni nu-l vedea, nimeni nu ştia nimic precis despre el sau despre ce nu face el pe banii asociaţiei. Nelu era ocupat până peste cap cu proiectul său cu ruşii cărora le era fidel încă din tinereţe şi oricum ditamai preşedintele de asociaţie nu dădea 2 (doi) bani pe "iedul" într-ale fărădelegilor, aşa cum îl credea el pe Viorin. Singurul care-l aprecia, dar şi aia doar pentru latura sa feminină, era Andrei ; ştia administratorul că la vârsta lui (se apropia de pensie) era greu să mai găsească un băiat supus ca o fată şi gata de orice, atât în dormitor, cât şi în rest. Că Viorin era bădăran (dar niciodată cu el), necioplit şi vulgar, asta nu-l deranja deloc, ba chiar îl excita deseori să vadă cum "pupila" sa varsă găleţi de minciuni şi invective la adresa oricui se opune partidului şi lui Andrei însuşi. Doar de-aia îl adusese la partid şi-i dăduse acea funcţie oficială, pentru ca neoficial el să îndeplinească toate sarcinile murdare pe care alţii le-ar fi refuzat ; un fel de căcănar-șef neoficial al partidului.

Dar viaţa nu e mereu liniară, aşa că într-una din zile şi Andrei pierdu administraţia, dar şi Nelu preşedinţia asociaţiei de locatari şi asta pe negândite ; cine se putea aştepta ca tocmai ei, cei care făcuseră noua asociaţie să piardă conducerea, tocmai când îşi plantaseră oamenii peste tot, în posturile cheie, până în, aparent, cele mai puţin importante locuri ?! Şi totuşi au fost nevoiţi să predea contabilitatea şi conducerea destinelor Blocului Roşu… Cei care le-au urmat erau nişte "novici", nededaţi cu matrapazlâcurile de mare clasă. În plus, nou-veniţii s-au apucat să facă şi ordine ; aşa au descoperit că în contabilitate nu mai sunt bani, ci doar datorii şi că falimentul financiar le dădea târcoale. Andrei pierdu şi conducerea partidului comunist, în locul său venind o vreme un saltimbanc redus mintal pe care toţi îl alintau Nătângul, atât din cauza minţii sale excesiv de domoale, cât şi pentru siguranţa pe care o afişa mereu şi nemotivat.

În timpul ăsta Viorin tăcea şi-şi ţesea "plasa" de relaţii subterane şi de prieteşuguri preverse. Îi găsise pe nişte colegi de partid, la fel de tineri ca şi el şi la fel de perverşi, cu care s-a lansat în altfel de acţiuni porn-obsesive. Aceştia aveau altă manie sexuală, cea a pedofiliei, dar Viorin nu era deloc deranjat de preocupările obsesionale ale prietenilor săi, el fiind dispus la orice fel de comportament sexual deviant. Datorită lor, minore ce serviseră fanteziilor sexuale ale dezaxaţilor, acum erau "în cărţi" şi fuseseră plasate pe lângă cei din conducerea asociaţiei. Tinerii derbedei le plăteau fostelor lor sclave sexuale şi cazarea, dar şi salarii, studii şi alte stipendii, ele având ca singură misiune să-i spioneze pe toţi cei care conduceau Blocul Roşu şi să îndeplinească ordinele celor care le aduseseră în Capitală. Fireşte, fostele minore erau acum "cineva" şi trasau liniile directoare ale politicii administrative aflate la conducere ; sau măcar încercau. Viorin şi gaşca lui de obsedaţi erau doar nişte dandy roşii care atrăgeau din când în când atenţia, doar atât cât să nu uite lumea de ei.

Lui Andrei i se apropia momentul când legea trebuia să ia o decizie în ceea ce-l priveşte ; furase enorm şi ar fi fost bătător la ochi să nu primească măcar o pedeapsă simbolică, aşa cum se stabilise cu ocazia petractărilor pe această temă. Dar Andrei îşi dorise o pedeapsă cu suspendare, pe când Coana Justiţie îl dorea la puşcărie… Discuţiile, foarte vagi şi lipsite de concreteţe, nu stabiliseră nimic precis, ci doar nişte linii generale. Andrei avea nevoie ca de aer de un sprijin politic, iar Nătângul nu părea dispus să i-l acorde. Acesta a fost şi motivul pentru care conducerea partidului comunist trebuia oferită altcuiva, unei persoane încă necompromisă public şi dispusă să calce şi legea în picioare, dacă trebuie, pentru ca Andrei să fie la adăpost de orice răspundere penală efectivă. Căutând pe cineva care să corespundă caracteristicilor cerute, conclavul partidului a dat cu ochii de… Viorin ! Se recăsătorise recent cu urâţica fată a unui "predicator" comunist, iar asta doar pentru a căpăta o poziţie solidă în fata potenţialilor săi competitori ; fireşte, şi pentru ca fata ce ameninţa să devină domnişoară bătrână să aibă o familie, fie ea doar formală, dar una care să-i confere un pic de prezenţă şi prestigiu. Cei doi semănau ca două picături de apă : nici unul nu putea să iasă în evidenţă prin ceva firesc, prin vreo acţiune sau printr-o conduită normală, căsătoria rezolvând o mare parte a problemei lor ; de-acum erau doi şi puteau trece drept unul şi acelaşi organism socialmente perceptibil.


În acest fel, dar şi datorită sforilor trase de Andrei, Viorin ajunse preşedintele partidului comunist ; "dragul de el !", gândea fostul administrator, "ce sexy e cu steaua roşie în frunte !". Odată cu Viorin, la şefia partidului au venit şi prietenii săi porn-obsedaţi, relaţia lor promiscuă primind astfel şi valenţe politice. Nimănui nu i s-a părut dubios şi toţi comuniştii au aplaudat această schimbare de faţadă. În spatele tinerei măşti de partid, bătrânii bolşevici conspirau în continuare, relaţiile lor cu asociaţia de locatari de la Moscova începând să fie din ce în ce mai transparentă.





Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.
                                

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.

vineri, 27 septembrie 2013

"Secrete arzătoare" ep. XX

 Copilăria nefericită l-a marcat pe tânărul Viorin. Întâi minţea copilăreşte, încercând să scape de furia alcoolică a tatălui său, dar mai apoi minciuna i-a devenit un obicei. În mintea sa insuficient dezvoltată s-a format reflexul de a minţi mereu, ori pentru a scoate în evidenţă calităţi pe care nu le avea, ori pentru a fi totuşi băgat în seamă cumva. Personalitatea sa a devenit încet bipolară, iar viaţa sa a îmbrăcat accente stranii, de viaţă reală amestecată cu acea viaţă pe care şi-ar fi dorit-o dacă nu avea ghinionul să se nască în acea familie. De altfel, mama sa, intuind pericolul de a naşte un copil făcut la beţie, a vrut să întrerupă sarcina, dar bărbatul ei s-a opus şi uite-aşa s-a născut un produs uman marcat de racilele unei boli, alcoolismul, ce prezintă efecte secundare grave în cazul nefericit al procreerii.

Desigur, Viorin n-avea nici o vină că s-a născut şi nici că psihicul său deranjat îl purta într-o lume ruptă de realitatea înconjurătoare. Problemele sale de adaptare la normalitate au făcut ca el să devină un individ agresiv sub aparenţa sa calmă. La fel ca internii unui ospiciu cărora li se administrează calmante pentru a creea iluzia unei aparente normalităţi, la fel şi Viorin apela la "drogul" sau, minciuna, şi tot pentru ca el să poată percepe idei disparate din ambientul apropiat. Nu, nu i se părea nimic în neregulă cu această manie a sa şi nici n-o vedea ca atare ; el ştia că altfel va redeveni un "nebish", un individ ce trebuie să stea de două ori într-un loc pentru a face o dată umbră. Măcar minciuna, cu cât era mai grosieră şi mai incredibilă, cu atât îl scotea mai mult în evidenţă ; aşa vorbea lumea de el şi nu mai era un nimeni. În plus, pentru propensiunea sa spre fărădelegi, iată, Andrei l-a luat pe lângă el (şi nu doar "pe lângă el"), iar acum Viorin era ditamai şeful tineretului comunist, un mic Che Guevara, criminalul bolşevic care atât de mult îl inspira.

Psihicul său labil şi înclinaţia sa spre violenţă au fost imediat folosite de către partidul infracţional al cărui tineret îl conducea. Numele său a fost periculos de asociat în cazul dispariţiei stranii a unui jurist al asociaţiei de locatari, dar Andrei a "rezolvat" totul, iar Viorin putea acum să stea liniştit. Fireşte, el oricum nu s-ar fi neliniştit aiurea pentru că ştia că minciuna îi va salva din nou pielea în cazul în care autorităţile l-ar fi luat la ochi. Deja Viorin avea experienţă, atât cu maltratarea tatălui său, cât şi cu escrocarea cinică a bătrânei Nadine şi ştia că are toate aptitudinile necesare unui mic bandit ce promitea să devină unul de anvergură în asociaţia de locatari, cea condusă discreţionar de către Andrei, ţiganul arogant ; pe lângă el, Viorin părea un miel sau, mai curând, un lup în blană de miel. Laşitatea sa extremă era singura pentru care caracterul său adevărat nu ieşea la iveală într-un mod foarte evident. Tânărul derbedeu nu avea curajul nici măcar răutatea să şi-o arate pe faţă, dualitatea sa psihologică ajutându-l s-o drapeze într-o haină străvezie şi improprie, cea a obrăzniciei bulevardiere.

Viorin se însurase… Luase numele soţiei, pentru ca aşa să scape de dosarul nu suficient de curat pentru un şef al tineretului comunist, cu atât mai puţin pentru unul care se visa administrator sau, de ce nu ?, poate chiar preşedinte al asociaţiei de locatari din Blocul Roşu. Da, încă nu era momentul să spere, dar în lumea imaginară în care trăia, orice era posibil și oricând. Căsătoria nu-l aranja deloc şi nici nu-i procura gama atât de diversă de trăiri şi de simţiri pe care le avea cu Andrei şi cu prietenii săi vânjoşi, dar era conştient, în rarele sale momente de conştienţă, că era o căsnicie necesară. Noua sa calitate, de "nimic-șef" în partidul comunist îi venea foarte bine şi această activitate înlocuia cu succes ieşirile sale anterioare la fotbal, cu băieţii ; era un bun fundaş, spuneau ei, dar el nu pentru fotbal ieşea, ci pentru a fi cât mai departe de femeia cu care necesitatea îi impusese să se însoare. I se părea o femeie brutală şi grosolană ce nu suferea comparaţie cu delicateţea băieţilor cu care era el învăţat de la Paris încoace. Fireşte, ea nu era deloc aşa cum o vedea Viorin, dar nici aceasta nu i se putea imputa lui, ci doar minţii sale tarate de boala ce-şi făcea loc insidios.


Maladia se instala pe măsură ce timpul trecea, în acelaşi timp cu evoluţia sa politică şi infracţională. Depărtarea sa de realitate era din ce în ce mai evidentă, ceea ce n-a scăpat ochiului atent al lui Andrei. Acesta avea probleme cu legea şi s-a gândit că micul bandit uşor de controlat este ideal pentru a-l pune că interfaţă între el şi locatarii Blocului Roşu. După o analiză pertinentă, Andrei a ajuns la concluzia că peste 70% din locatarii blocului sunt proşti şi uşor de manipulat cu minciunile cele mai ordinare, iar pentru aşa ceva Viorin era ideal pentru că putea minţi perfect, fără prefăcătorie, ba chiar cu convingere. Nimeni n-ar fi ştiut că această capacitate nefericită provine dintr-o maladie ce ameninţa să devină delir, iar pentru el, aceasta chiar nu conta, atât timp cât îşi putea asigura conducerea administraţiei fără a avea şi responsabilitatea ei.









Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.
                                

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.

joi, 26 septembrie 2013

"Secrete arzătoare" ep. XIX

 Ca secretar general şi şef al corpului de control al asociaţiei de locatari, Viorin nu avea nimic de făcut şi nimic de controlat cu adevărat. El trebuia doar să mimeze activitatea, cu acea morgă de om teribil de ocupat şi copleşit de volumul uriaş de muncă pe care nimeni n-o făcea, deci nici el. Andrei, administratorul, el făcea şi desfăcea toate în asociaţie, sub discreta supraveghere a preşedintelui ei, Nelu, cel alintat între prieteni Cucuvelu’, din cauza situaţiei financiare în care adusese asociaţia. Viorin şi-a luat foarte în serios rolul de slugă greţos de servilă. Pentru a fi băgat în seamă (dar şi pentru a i se băga… în seamă) de către Andrei şi pentru ca acesta să-i aprecieze componenta feminină a personalităţii sale, proaspătul "nimic-șef" mergea după ţigări şi, în general, împlinea toate misiunile murdare cu care îl însărcina acesta. Nu, nu avea multe de făcut… În principal, Viorin avea de controlat toată activitatea asociaţiei, dar asta doar formal şi trebuia să nu vadă nimic din ceea ce putea aduce atingere șmenurilor lui Andrei şi compania.

De această sarcină, Viorin s-a achitat exemplar, dovedind că e un "tovarăş de nădejde", "credincios partidului" şi un tip care înţelege că şefii săi ştiu mai bine ce e util pentru asociaţie ; mai bine chiar decât membrii înşişi. Pentru că nu trebuia să vadă, nici n-a văzut, deşi a controlat de ochii lumii, nici cum Andrei făcea "maradona" tablourilor şi nici cum el era implicat în spolierea la sânge a banilor asociaţiei de locatari. Andrei era un ţigan inteligent şi cu idei, din păcate doar idei de îmbogăţire personală şi de grup, dar nimic pentru asociaţie. Îi venise ideea cu "maradona" şi n-a ezitat s-o pună în practică. Pentru a nu "lasă urme" când lua o şpagă grasă, Andrei a imaginat o schemă interesantă şi aproape infailibilă : locatarul care aştepta să primească un post, o funcţie sau un contract, mergea la un prieten mai cu stare, lua de la el cu împrumut un tablou de valoare şi i-l făcea cadou administratorului. Acesta îl lua, i-l dădea unui apropiat care îl baga la licitaţie, la casa de licitaţii ce-i aparţinea fiicei unui vechi tovarăş de partid. Acolo se prezenta un singur licitator, chiar acel locatar care îi dăduse lui Andrei tabloul, "licita", plătea tabloul şi îl ducea înapoi de unde îl împrumutase. În acest fel, banii locatarului ajungeau "curaţi" la administrator, iar acesta îi dădea contractul promis. Fireşte, asociaţia pierdea bani grei, dar lui Andrei şi "petentului" le creşteau averile ca Făt-Frumos şi nimeni nu putea reclama ceva. Viorin ştia schema, dar nu era capabil s-o "descopere", oricât ar fi verificat ; ştia că în curând va veni şi rândul lui la luat comisioane şi fremăta de emoţie, închizând ochii la matrapazlâcuri într-un mod cât se poate de profesionist.

Până să-i vină rândul la comisioane, Viorin trebuia să se mulţumească deocamdată să fie luat în alcov, pe rând, de către Andrei, Dudu şi toţi ceilalţi. Ca să merite funcţia, tânărul secretar s-a gândit, ispitit şi de către inventiva sa mamă, la o manieră de a-şi croi un drum în viaţă după modelul mentorului sau, Andrei. Mama i-a amintit că Nadinei, cea care îl găzduise la Paris, ar fi trebuit să i se retrocedeze vila unchiului ei de la Poiana Caprei, dar că legea încă o împiedica să intre în posesia casei. Lui Viorin i s-a părut o excelentă idee să meargă la Nadine şi să-i propună să încheie un contract fictiv care să-i dea lui posibilitatea de a intra în posesia vilei, pe care ulterior, promitea el, i-o va restitui în aceeaşi manieră. I-ar fi mulţumit astfel femeii care îl adăpostise pe vremea când el era doar un infractor ce fugea de braţul lung al legii. Femeii i s-a părut dubioasă oferta, cu atât mai mult cu cât contractul nu cu el urma să-l facă, ci tocmai cu mătuşa lui, sora mamei, dar s-a gândit că Viorin era acum şeful tineretului comunist şi nu se va preta la vreo şmecherie golănească. Uitând trecutul la insistenţele mamei derbedeului, Nadine a semnat contractul cu mătuşa lui Viorin şi toată lumea a plecat acasă. Cum promisese, Viorin s-a descurcat şi a luat vila pe care a trecut-o, aşa cum discutaseră deja, în proprietatea familiei sale, cea care niciodată nu avusese mai mult de un apartament în Blocul Roşu, cel făcut de sovietici (ce vremuri, se gândea nostalgic mama lui !).

Tare s-a bucurat Nadine că protejatul ei reuşise să ia vila şi s-a grăbit să vină în ţară pentru a-i mulţumi celui care îşi arăta astfel recunoştinţa şi pentru a finaliza, tot aşa cum vorbiseră, revenirea vilei în proprietatea ei şi a familiei sale. Înfrigurată, Nadine sună la uşa apartamentului familiei lui Viorin din Blocul Roşu. Îi deschise chiar Viorin, care nu înţelegea ce doreşte acea doamnă. Destul de repede a priceput : cică, spunea ea, ar vrea să intre în posesia vilei de la Poiana Caprei. Faptul în sine i s-a părut lui Viorin de o josnicie fără margini ; această femeie îi vânduse vila, ce-i drept, fără bani, dar contractul era limpede şi chiar pe el scria mare : "contract de vânzare-cumpărare", aşa că nu putea pricepe de unde atâta tupeu pe femeia din faţa lui care îşi permitea să-l deranjeze acasă. Scandalizat, Viorin a trimis-o la plimbare pe "nebuna" care îi tot dădea cu nu ştiu ce înţelegere visa ea că ar fi avut cu el. Viorin era nedumerit ; ce căuta el în toată această poveste dintre Nadine şi mătuşa sa ? Nu, el nu-şi amintea să-i fi promis ceva şi, oricum, n-ar fi făcut ceva ilegal în ruptul capului. Pe bună dreptate, o izgoni pe bătrâna "obraznică" şi-i închise uşa în nas. În spatele uşii, Viorin rânji satisfăcut şi cu cinism… Reuşise să o înşele pe babă, exact după modelul mentorului sau, ţiganul Andrei, fără ca altcineva să-l poată trage la răspundere. Viorin promitea să devină ceea ce în stradă nu reuşise : un caid al asociaţiei de locatari.






Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.
                                

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.



miercuri, 25 septembrie 2013

"Secrete arzătoare" ep. XVIII

 Fireşte, Viorin se gândea să scrie o carte, "Învăţăturile mamei către fiul său Viorin", dar repede şi-a dat seama că n-avea deloc talent şi nici multe învăţături n-ar fi avut de aşternut pe hârtie. Totul se rezuma la "pentru contra"; mama sa îl învăţase să fie simultan de acord şi împotrivă, să fie comunist, dar şi anticomunist, să spună adevărul minţind şi să-şi asume responsabilităţi fugind de ele ca dracu’ de tămâie. Mai târziu, el îşi va face afaceri grase, dar nici una pe numele lui, îşi va lua maşini (ah, cât de mult îi plăceau!), dar fără a deţine proprietatea vreuneia, va lua case şi va fura vile, dar el va rămâne în acte un om sărac, eventual, posesor al unei Skoda S100 fabricată în 1980. Încetul cu încetul, personalitatea bipolară a fiului se forma şi mama sa era mândră de progenitura iadului ce singură și-o "educase". Fără urmă de jenă, Viorin va etala ţinuta lui Che Guevara pentru ca mai târziu să se dezică de el, dar va tuna şi fulgera, cu "mânie proletară" împotriva comuniştilor care, în viziunea sa bolnăvicioasă, erau cu totul alţii decât mentorii şi şefii săi.

În facultate se făcuse remarcat; nu printre colegii care abia îşi aminteau de el, ci printre profesori, cu precădere printre profesorii cu apucături "curioase". Unul dintre ei era chiar administratorul Blocului Roşu, un ţigan "de mătase" care imediat a văzut în Viorin potenţialul ignobil, aşa că l-a tras aproape de el; ce-i drept, nu doar alături, ci şi foarte, foarte aproape, puţin dorsal, atât cât plăcerile vieţii să fie simţite mai adânc. Viorin intra astfel în "lumea bună" dâmboviţeană, cu toate "curiozităţile" ei, ceea ce îi amintea de plăcerile deosebite pe care Parisul i le procurase. Nu, el nu considera asta prostituţie; în fond, nu lua bani, ci doar mici "atenţii", insuficiente pentru a se putea gândi la prostituţie. Până la urmă, că era vorba despre Andrei, ţiganul-administrator şi profesor sau despre Dudu, cel cu veleităţi de actor ratat, poreclit "prinţul", nici unul nu făcea decât să-l facă să se simtă... uneori bărbat, alteori femeie, dar mereu foarte bine, mereu dual, mereu cu o natură duplicitară până la maladia psihică.

La sfatul mamei, cea care mereu l-a învăţat de "bine", dar şi la îndemnurile de alcov ale lui Andrei, profesorul cu voce de scopit, Viorin s-a înscris în partidul comunist. Nu, carte nu făcea; i-ar fi fost şi greu, după cât nu învăţase în liceu, dar trecea anul pentru că avea relaţii; cu profesorul şi cu amicii săi politici şi de nebunii plăcute, dar nefireşti. Încet, mergând înainte mai mult cu spatele, tânărul derbedeu a descoperit că viaţa dulce se construieşte cu dificultate şi că prin prostituţie poate parveni ameţitor de repede. Educat să fie lipsit de scrupule, Viorin a sacrificat orice, doar să ajungă "cineva", fără să realizeze că tot un "nimic" rămânea, doar că unul cu notorietate şi cu o aparenţă de faimă.

Vacanţele la Paris n-au încetat, doar ca Nadine, întorcându-se inopinat acasă, l-a găsit pe tânărul său protejat în plină orgie masculină, ceea ce a oripilat-o. L-a dat afară imediat, iar pentru a nu-l lăsa pe stradă, a rugat nişte prietene să-l primească până când acesta se va întoarce acasă, în ţară. Cum era de aşteptat, serviciile mai mult sau mai puţin sociale s-au implicat imediat şi tăcerea s-a aşternut peste un caz ce nici nu începuse. Prezentul lui începuse să devină un trecut incomod, dar slugărnicia şi lipsa de orice fel de morală l-au ajutat să treacă lejer peste eveniment; rămânea şantajabil, dar asta nu-l deranja, ba chiar faptul în sine îi dădea în ochii săi o importanţă iluzorie la care demult visa.

Servind cu aplomb, greţos şi umil, iată că administratorul Blocului Roşu, acelaşi Andrei, profesorul său de Drept, l-a numit secretar general al asociaţiei de locatari, dar şi preşedinte al tineretului comunist. Lansarea lui Viorin se produsese, iar mama sa nu-şi mai încăpea în piele de mândrie: fiul ei ajunsese un om mare-mic, iar asta doar datorită educaţiei pe care ea i-o dăduse. Că educaţia respectivă l-a dus la prostituţie şi că fiul ei era deja tarat psihic, asta nu mai conta, atât timp cât el reuşise să iasă din sărăcia proprie familiei sale şi să devină un "cineva" printre "nimicuri", un fel de "nimic-șef".



                        
                                        - va urma -











Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.
                                

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.

marți, 24 septembrie 2013

"Secrete arzătoare" ep. XVII


 În lumea ce-i devenise o a doua famile, Viorin a descoperit că poate fi util. Simpatic prin slugărnicia sa condimentată cu glume, ochelaristul era tolerat fără efort. Acasă oricum nu-i venea să meargă, să asiste iar la certurile părinţilor săi sau la euforia bahică a tatălui. Ca orice derbedeu "de nădejde", tatăl său era un individ "puternic" cu băiatul pe care îl "ciocănea", dar şi cu nevasta, după "principiul" golănesc "nevasta nu se părăseşte ; se bate şi se păstrează". Influenţat din toate părţile de diverse tipuri de violenţă, de promiscuitate şi de semianalfabetism, Viorin nu putea decât să calce pe urmele mentorilor săi direcţi sau indirecţi, conştient sau nu…

Avea doar 17 ani când i s-a ivit ocazia să-şi arate caracterul, dar şi să se răzbune pentru suferinţele îndurate. Tatăl său era bolnav, iar animalul din Viorin s-a exprimat imediat. Ca şi în regnul animal, unde fiarele sănătoase le suprima pe cele bolnave, la fel a procedat şi Viorin cu tatăl său : era bolnav şi slăbit, deci, a gândit adolescentul bulevardier, e momentul să fie atacat… Şi a făcut-o la propriu, rupându-i tatălui o mână şi un picior şi internându-l de urgenţă în spital. Mama sa, oricât ar fi fost ea de duplicitară, faţă de fiu avea o slăbiciune aparte, aşa că s-a hotărât să-l trimită departe de ţară, până ce ea va putea "aranja" totul, în aşa fel încât progenitura aproape paricidă să nu aibă de suferit penal. În sinea ei se bucura că soţul îşi luase o binemeritată "răsplată" pentru anii de suferinţă înduraţi alături de el. Ştia că ea făcuse tot ce ştiuse pentru ca fiul să-i fie cât mai aproape şi cât mai mult timp cu putinţă, chiar dacă această formă de dragoste îl marca subliminal şi-l efemina mental şi afectiv. Acum era ceva grav, aşa că nu la prostii avea ea a se gândi…

În Blocul Roşu vorba circula repede şi astfel a aflat şi mama lui Viorin despre o doamnă, Nadine, nepoată a unui mare ilegalist şi întemeietor al partidului comunist modern, el însuşi "înghiţit" de propriul partid, la fel cum Cronos îşi înghiţea copii. Unchiul comunist dispăruse printr-o judecată sumară şi o execuţie rapidă, dar reabilitarea sa promitea să fie extrem de utilă pentru familia lui Viorin ; ştia mama sa de ce şi cum să procedeze pentru ca undeva, în spatele nevăzut al vieţii lor să existe cineva care, mai ales în noile condiţii post-revoluţionare, să le ofere o anumită "prestanţă". Ştia prea bine cum să se bage pe sub pielea cuiva, iar viaţa ei era cea mai bună metodă pentru a înduioşa pe cineva. Şi astfel s-a legat "prietenia" dintre Nadine de Paris şi mama lui Viorin din Blocul Roşu de lângă Gară.

După comiterea faptei, derbedeul a fost luat imediat de către mama sa şi trimis, după lacrimile de rigoare şi chirăiturile convingătoare de la telefon, direct la Paris. Acolo urma ca tânărul golan să "soarbă" din imaginea holistică a unui revoluţionar care a preferat să fie întâi român şi apoi comunist ; desigur, grijulia mamă se gândea că fiul său ar fi mai fericit invers, mai ales cu "aptitudinile" sale, atât cele moştenite (de la ea, fireşte), cât şi cele căpătate din mediile pe care Viorin le tot frecventase. Acum însă era momentul să fugă la Paris, măcar până când mama va reuşi să-şi convingă bărbatul să retragă plângerea pe care o făcuse fiului ; fiu mardeiaş de bolnavi. Cu laşitatea sa caracteristică, lui Viorin i s-a părut firesc să fugă de rigorile legii şi iată-l la Paris, când el ar fi trebuit să fie la liceu. Timp de 6 luni a cunoscut atmosfera pariziană, viaţa de zi, dar mai ales de noapte şi a cunoscut şi "plăcerile interzise" ; pentru început, doar de încercare, dar i-a plăcut. Băieţii pe care îi cunoscuse îi procurau plăceri nebănuite, plăceri pe care nu şi le mai putea refuza. Mereu avuse probleme cu fetele, dar vina nu era a lui, desigur… Timiditatea sa, cultivată inconştient de mamă şi întreţinută de violenţa tatălui, ea era responsabilă pentru eşecul său continuu în relaţiile nicicând începute serios cu fetele. Abia la Paris a înţeles că în viaţă nu doar femei există, ci şi bărbaţi.


Dar lunile au trecut repede, iar mama sa a "netezit" drumul pentru ca fiul rătăcitor să revină în ţară, dacă nu pentru altceva, măcar pentru a reuşi să dea bacalaureatul. Cu capacitatea sa de manipulare primară, dar şi profitând de nebuloasa socială post-revoluţionară, mama a reuşit să convingă profesorii că fiul său e o victimă care a trebuit să fugă pentru a scăpa de furia dementă şi nemotivată a tatălui. Ca urmare, în "democraţia originală" proaspăt instaurată, tânărului Viorin i s-au motivat cele 6 luni de absenţe nemotivate şi a intrat, ca şi colegii lui care făcuseră şcoală, la examenul de bacalaureat. Ca orice formalitate, mai ales în condiţiile anului 1990, bac-ul a fost luat de toată lumea, că învăţaseră sau nu, iar pasul următor a fost facultatea. Ei, asta da mândrie pentru mamă ! Fiul său, cel care fugise de penal, era acum student la Drept… ! E adevărat, nu la stat, ci la "Universitatea creştină", proaspăt înfiinţata Universitate privată, ce funcţiona cu bani frumoşi, în sedii frumoase şi cu condiţii speciale pentru acea vreme. Că banii, sediile etc. veneau din Est, acelaşi Est de unde venea cândva "lumina" întunericului roşu, asta nu conta deloc pentru tânărul carierist.




Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.
                                

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.

luni, 23 septembrie 2013

"Secrete arzătoare" ep. XVI - Capitolul II


Adăugaţi o legendă
 Dacă Didina e o figură aparte, socială și democrată în același timp, dar și tarată de complexele sale pe care nu și le poate reprima decât prin prostituţia sa fără scop și fără limite, ea nu e deloc singură în fauna socială a frustraţilor profund afectaţi psihic. Blonda are o manifestare extremă, bolnăvicioasă, dar privată și ascunsă de ochii lumii, pe când alţii nu au jenă în a-și exhiba problemele, chiar și în public. Aceeasi suferinţă, aceeași viaţă dublă, aceleași comportamente și aceeași prostituţie, dar altfel manifestată o are și Viorin…

 Viorin era un băiat oarecare, cu o copilărie destul de nefericită şi cu un mediu social cel puţin discutabil ca orizonturi. Provenea dintr-o familie necăjită, ce încerca destul de greu să facă faţă greutăţilor vieţii din sistemul comunist. Adolescentul Viorin era mult mai atras de curtea şcolii, de fotbalul cu ţiganii din cartier, decât de studiu. Timpul a trecut şi Viorin s-a văzut afectat fără să-şi dea seama de atmosfera familială şi de tensiunile permanente dintre părinţii săi. Fireşte că a profitat de aceste situaţii pentru a putea pleca de-acasă, în universul care i se potrivea cel mai bine : strada, cu acea faună de cartier, acea pegră a societăţii care atât de mult îl atrăgea. Încetul cu încetul, Viorin se comporta tot mai mult ca un băiat de cartier şi din ce în ce mai puţin cum ar fi dorit mama sa. Ceva carte a făcut şi el, atât cât să pară "şmecher", dar totul extrem de superficial ; nu avea nevoie să fie apreciat de învăţaţii liceului, ci doar să epateze cu şmecheriile bulevardiere, grefate pe o iluzie de cunoştinţe insuficient dobândite.

Ceva totuși a învăţat el… Învăţase supravieţuirea în condiţiile speciale ale străzii şi că minciuna grosieră este o armă ce poate fi utilizată aproape oricând. Miza, desigur, pe bunul simţ al preopinentului, cel care s-ar fi jenat să-i spună în faţă că minte. "Învăţătura" străzii îşi spunea pentru prima dată cuvântul, iar duplicitatea şi josnicia începeau să devină adevărata să natură, cea care înlocuia educaţia pe care se chinuise inutil să i-o dea mama sa. Minciuna devenea astfel ieşirea sa preferată din orice situaţie, oricât de stânjenitoare pentru oricine altcineva sau oricât de penibilă. Creierul său insuficient rodat se forma încet, ducându-l pe Viorin într-o lume care nu există nicăieri. Psihicul său labil, frustrările băiatului cu ochelari de baga care trebuia să stea de două ori într-un loc ca să facă o dată umbră, dar şi complexele căpătate în timpul nefericitei sale copilării, toate au dus la formarea unui adolescent cu minte de copil, impulsiv şi agresiv, verbal (cum învăţase în stradă), dar şi fizic, dacă avea în faţă pe cineva mai slab ca el, mai nevolnic sau mai vulnerabil ; aici nu putea da greş, căci strada şi derbedeii ei îl învăţaseră să-şi dezvolte instinctele şi să simtă slăbiciunea celui cu care venea în contact, mai mult subliminal decât conştient.

Viorin nu ieşea în evidenţă prin nimic. Devenise un golan, dar ştia să disimuleze şi, faţă de vecini, cei care ar fi putut să-l pârască mamei sale, era de o politeţe desăvârşită şi de un servilism greţos pentru cei educaţi, dar care nu erau şi vecinii săi. În cartierul muncitoresc de lângă Gară, era la mare preţ în epoca adolescenţei sale "originea sănătoasă" şi nu educaţia. Vecinii erau cu toţii nişte derbedei ce proveneau din golănimea satelor româneşti, ei "meritând" a fi consideraţi ca având acea "origine sănătoasă" comunistă care îi făcuse "oameni" şi, iată, "tovarăşi de nădejde" ai unei societăţi idiotizante. Nici părinţii lui Viorin nu erau nişte intelectuali, ci tot nişte favorizaţi ai unui sistem unde valoarea şi civilizaţia nu aveau ce să caute. Cu aceste modele familiale şi cu acelea din imediata sa apropiere, la care se adăuga "educaţia" străzii, Viorin nu putea să devină decât un derbedeu. Din nefericire pentru el, adevăraţii derbedei, caizii străzii îi serveau drept model, dar el nu putea decât să crească în umbra lor, servindu-i şi adulându-i. Mai mult nu putea pentru că era nefericitul posesor al unei coloane vertebrale de melc, iar asta îi asigura doar rolul de slugă, de servitor al celor care dădeau cu pumnul, făcând legea străzii.

Toate elementele civilizaţiei erau inversatete în creierul corupt şi complexat al lui Viorin şi la fel erau şi valorile acceptate ale societăţii. Tot ce era demn de urmat – el evita ; tot ce era de blamat – el adora… Se apropia tot mai mult de ţiganii pe care îi admira, dar se depărta constant de acele valori pe care mama sa nu le cunoştea, dar ştia că e bine că fiul sau să le înveţe şi să le urmeze. Încet-încet, în mintea sa se configura realitatea bolnăvicioasă, cea care îi va marca existenţa până la moarte şi care îl va face, dacă nu "special", atunci cu siguranţă cel puţin cu un psihic tarat. Viaţa lui nu se desfăşura în dimensiunile comune oamenilor obişnuiţi, ci într-o realitate virtuală, proprie doar minţii sale de adolescent profund afectat psihic.


Moştenise de la mama sa, altfel o femeie lipsită de o pregătire specială, dar dotată nativ cu o limbă înşelătoare – darul de a vorbi "în limbi". Asta l-a ajutat să suplinească lipsa crasă de cultură şi să pară ceea ce era departe de a fi : un băiat inteligent. Mental, el era centrat în permanenţă pe un sistem verbal care să-l facă să scape din orice situaţie. Minciuna ordinară, josnică de cele mai multe ori, îi era un instrument "valoros" care să-l facă să pară "cineva", în ciuda faptului că el era în realitate un "nimic". Laşitatea cea mai cruntă, slugărnicia cea mai joasă şi frica de oricine putea să-i pară superior îi marca existenţa, stresul de a fi în prezenţa cuiva cu personalitate fiind repede eliminat, odată ce acela nu mai era de faţă ; atunci Viorin devenea "dur" şi "incisiv", "hotărât" şi "demn". Ca orice derbedeu de cartier, Viorin nu suporta să intre în conflict direct cu cineva, chiar dacă acel conflict era doar verbal sau ideatic. Laşitatea sa extremă îl făcea să fie, ceea ce mai târziu cineva ar fi putut spune, "un pisic", un ins complet lipsit de opinii proprii, dar "puternic" dacă avea "gang-ul" în spatele lui.









Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.
                                


Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.

vineri, 20 septembrie 2013

"Secrete arzătoare" ep. XV



Elizabeth Bathory 
 Didina e genul de femeie care mereu găseşte câte o explicaţie fantezistă pentru orice situaţie dificilă sau penibilă. Relativizează cu zâmbetul pe buze şi oricând e dispusă să declare "am glumit", chiar şi atunci când se oferă să-i danseze din buric, în privat, mai tânărului (mai tânăr decât ea) soţ al unei prietene. Desigur, "gluma" refuzată pe jumătate, o va motiva şi mai mult să insiste; până la urmă, scopul scuză mijloacele, iar satisfacţia de a fi servit sexual un bărbat mai tânăr merită orice efort, orice umilinţă, nu-i aşa?!

Cele mai frumoase vacanţe ale copilului ei, adică toate, sunt cele petrecute în îndepărtatul orăşel moldav, la bunici. Doar şi Didina merită un pic de linişte pentru ca viaţa sa frumoasă să-şi vadă de drum netulburată de prezenţa unui copil. Nu, nu va merge să-l ducă, pentru că oraşul natal n-o mai atrage, iar "răutatea" foștilor concitadini ai săi îi repugnă, dar se va găsi cine să-l ia pentru ca în sfârşit şi mama lui să-şi poată vedea netulburată de ale ei... După vacanţă, va merge nu departe de Capitală, va prelua copilul de acolo şi se va grăbi cu el spre casă; spre casă, nu acasă... La naiba!, e vineri şi tocmai azi trebuia să vină micuţul, azi când ea îl are programat pe "Horse"... Dar o asemenea problemă are mereu rezolvarea sa la Didina. Copilul va fi depus în grabă la o prietenă, iar ea va putea să meargă la obişnuita întâlnire de vineri. Apoi va urma ritualul cunoscut: pornografiile lui "Horse", perversiunile şi umilinţa Didinei, murdărirea ei, eliberarea de amândouă părţile de obsesional, după care, cu treaba încheiată şi cu frustrările ostoite se va putea întoarce să ia copilul şi să-l ducă, în sfârşit, acasă. Astfel îşi va face, în cele din urmă, şi datoria de mama "grijulie"; în viaţă mai sunt şi obligaţii, nu doar fericire prestatoare de pornografie şi linişte frustrant-obsesivă.

Fericirea copilului o preocupă prea puţin pe Didina. Oricum el e mic şi nu are nevoie de multe pentru a avea impresia fericirii... În general, ajunge să-i lase impresia iubirii, a grijii materne şi a unei vieţi normale. Restul va fi cumpărat prin satisfacerea şi a celor mai năzdrăvane cereri ale copilului, acesta fiind astfel cucerit. Desigur, copilul creşte şi deja începe să înţeleagă că plimbarea sa de colo până colo nu are aspecte de normalitate şi nici perindarea diverşilor bărbaţi prin casa copilăriei sale nu este chiar atât de des întâlnită pe la alţi copii. Îşi pune întrebări, are dorinţe simple, cum ar fi plimbarea cu mama sa, dacă nu în timpul săptămânii, măcar în weekend, dar înţelege că mama sa e o mămică extrem de ocupată, aşa că va aştepta ca măcar într-o vacanţă aceasta să se mai elibereze şi să poată astfel să mai stea şi cu el. Copilul vede, înţelege şi încă nu resimte frustrările ce deja s-au acumulat şi nici răspuns nu are la toate întrebările pe care el şi le pune şi cărora nimeni nu le dă o rezolvare. Vag, copilul îşi dă seama că mama pune accentul mai mult pe propria-i îngrijire, decât pe îngrijirea şi hrănirea lui, dar astea sunt lucruri pe care abia mai târziu le va înţelege; şi, indubitabil, le va sancţiona undeva în străfundul sufletului său de copil silit să se maturizeze parţial şi pretimpuriu.

Cât despre Didina... Ea îşi va vedea de ale ei, eventual va folosi copilul încercând să mai atragă cu el un pretendent sau îl va folosi, după caz, în alte scopuri ce fac parte integrantă din viaţa sa ascunsă; şi aşa e mic şi nu înţelege clar situaţiile în care e pus, nu-i aşa? Da, dar dacă totuşi copilul mic silit să devină "mare" va pricepe şi situaţiile şi, mai mult decât atât, nu va fi de acord să fie astfel folosit? Nu, Didina nu-şi pune încă problema asta, aşa cum nici altele nu şi le pune, însă viitorul nu e mereu departe şi, uneori, el poate fi chiar mâine sau săptămâna viitoare... Deocamdată, toată atenţia Didinei e concentrată pe ea însăşi şi pe viaţa ei din care copilul nu face parte şi doar accidental el beneficiază de ceva mai puţin decât o minimă atenţie, dar bine disimulată în spatele unei griji de mucava, cum e, de altfel, toată viaţa reală a Didinei.


Şcoala copilului este o adevărată corvoadă pentru mama acestuia... Cu toate că reuşeşte să ţină micuţul departe de casă, ba la un after school, ba pe la prieteni, Didina este vizibil deranjată de acest program fix care o obligă să comprime timpul, uneori cu succes, alteori ratând întâlniri "importante", dar visând la weekend-ul cel atât de uşor de configurat; prietenia – la nevoie se cunoaşte, iar sfârşitul de săptămâna este pentru blondă o nevoie irepresibilă şi, de ce nu?, binefăcătoare financiar. Copilul a avut porţia sa de "fericire" în timpul săptămânii, acum e rândul mamei să-şi acorde două zile şi jumătate de fericire, aşa cum o înţelege ea; de luni îşi va face din nou timp şi pentru copil, dar până atunci mai e... Până luni, Didina ştie că trebuie să "rezolve" şi întâlnirile programate, dar şi pe cele restante din cauza insuficientei comprimări anterioare a timpului. Va reuşi, fără-ndoială... Totuşi, să nu uităm că blonda e o învingătoare, o femeie ce trebuie să se descurce singură cu bărbaţii planificaţi și că viaţa ei e cu totul alta decât se poate vedea.





Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.
                                

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.

joi, 19 septembrie 2013

"Secrete arzătoare" ep. XIV

Elizabeth Bathory 
 Aşa cum era de aşteptat, viaţa Didinei pendulează "între metafizică şi clitoris". Metafizica vieţii ei e minciuna, indiferent de forma pe care ea o îmbracă. Viaţa sa reală (frumoasă şi liniştită, cum altfel?!) este imposibil de separat de cea virtuală şi nu e vorba aici doar despre virtualul online. Viaţa Didinei este legată ombilical de online şi de un anumit site de socializare, dar nu la atât se reduce virtualul ei. Minciuna a devenit pentru ea un modus vivendi, o stare fără de care blonda va redeveni acea fiinţă complexată care a găsit în oferirea trupului bucuria şi plăcerile vieţii, altfel singurele. Desigur, mediul online nu doar o ajută, ci îi şi dă posibilitatea să aibă o viaţă virtuală, una care nu poate avea legătură cu realitatea, dar care poate foarte bine să treacă drept reală. Didina nu va renunţa niciodată la contul ei de pe site-ul de socializare. Acolo are cea mai mare parte a vieţii pe care vrea să dea iluzia că o are, acolo are peste 9.000 de poze, fireşte, nu toate vizibile publicului şi tot acolo îşi va găsi ea clienţii atent studiaţi înaintea "atacului". Pe ei îi va lăsa să vadă doar acele poze pe care va considera că trebuie să fie văzute, acele imagini care să fie pe placul fiecărui viitor beneficiar al serviciilor sale și care să-l atragă pe nefericit.

Minciuna este pentru Didina absolut indispensabilă, deseori gratuită, dar ea i-a intrat în sânge şi va minţi mereu natural şi cu convingere. Acest mod de viaţă este acum realitatea ei şi nici nu concepe să renunţe la ceea ce i-a creeat aparenţa de azi. Aparentul este prima grijă a damei, iar pentru a-l păstra, ea e dispusă şi la sacrificii. Orice ar face, minciuna dusă până la absurd sau cea dusă până la înşelătoria ce poate fi calificată drept escrocherie, toate sunt naturale pentru femeia care nu mai poate face diferenţa între o viaţă reală şi una online. Amestecul celor două a dat o rezultantă ce poate avea conotaţii medicale, dar care formează unitar viaţa pe care o mai poate avea o fiinţă ce nu se mai regăseşte nici în lumea reală şi nici în cea virtuală în mod real. Tot ceea ce ţine de imaginea plăsmuită, de viaţa născută din minciună şi din promiscuitatea unor complexe defulate, toate formează azi adevărata viaţă a Didinei.

Nu-i pasă nici măcar dacă nu e crezută când minte... Didina e atât de dependentă de minciună, încât ea a ajuns să fie adevărul ei, iar dacă se trezeşte cineva să n-o creadă, tocmai pe ea, cea care minte cu atâta convingere, atunci e liber să-şi vadă de drum. Cândva începuse o relaţie cu un adolescent întârziat, dar când el n-a mai acceptat condiţiile ei, dama n-a ezitat să-l trateze ca pe un necunoscut. Fireşte, el şi azi suferă şi visează la partidele de sex pervers de care nu poate avea parte cu soţia pe care şi-a luat-o, dar degeaba e el în minte cu blonda care atât de bine ştia să-l satisfacă, acum ea nu mai e deloc interesată de el, aşa că nici nu-l mai cunoaşte; vremurile când tânărul o făcea să se simtă cu 20 de ani mai tânără au trecut, iar azi ea are alţi clienţi în obiectivul virtual al camerei sale foto. 

În universul posibil si improbabil al Didinei, minciuna nu e deloc surprinzătoare, ba din contră... Tot eşafodajul ei e clădit pe minciună, iar ea este cea care o ajută să pară tot ce vrea. Undeva, în străfundul fiinţei sale, Didina realizează că are o viaţă de mucava, cea pe care o prezintă altora, dar natura sa înşelătoare şi obiceiurile prin care ajunge şi la bani, dar şi la satisfacţia sexuală, o determină să rămână aşa. Nimeni nu-şi poate imagina că va utiliza adevărul, nimeni nu se va gândi că viaţa ei poate fi şi normală... Niciodată nu va pomeni unui partener de prestaţii sexuale, de existenţa celorlalţi clienţi şi nici despre limitele sale inexistente în satisfacerea unui bărbat, fie el soţ al unei prietene sau nu. În viaţa ei "frumoasă", liniştea nu-şi găseşte locul... Mereu va trăi la maxim şi plăcerea umilinţei, dar şi pericolul sau aventura. Ea ştie că unii parteneri vor simţi adevărata sa faţă, dar asta n-o preocupă deoarece ştie prea bine că le poate arăta practic ce trebuie să conteze pentru ei şi ce nu. După prima partidă în care blonda se va dezlănţui în a accepta toate obsesiile partenerului său, ea va şti că l-a "determinat", iar el va înţelege că dacă vrea şi altele asemenea, va trebui să închidă ochii la "fleacuri".

Neliniştea Didinei a devenit firească... Într-o zi, ea poate fi pusă în situaţia de a ieşi cu "Horse", de exemplu, la un complex de agrement, undeva unde să aibă şi cameră de închiriat, măcar cu ora, pentru ca apoi, după ce el îşi va fi liniştit obsesiile pornografice, ea să meargă la un restaurant cu un altul, cel care, după o cină altfel normală, îşi va lua porţia sa de perversiuni aplicate pe care Didina nu va ezita să i le procure, cu obişnuita sa deschidere faţă de aşa ceva. Fireşte că nici "Horse" nu va avea cunoştinţă de cea de-a doua întâlnire, dar nici celălalt de prima; de altfel, pe nici unul nu-l interesează astfel de detalii ce n-au legătură cu ora lor de descătuşare a obsesiilor lor pornografice şi/sau sexuale. Nici Didina nu și-ar mai aminti peste 6 luni, nici de episodul cu "Horse" și nici de celălalt, dar, prevăzătoare, ea va trece în jurnal esenţialul din fiecare experienţă, astfel încât va putea apela oricând la memoria scrisă.


Viaţa asta "frumoasă" şi clădită pe minciună şi pe vânzarea corpului, cui vrea şi cui nu vrea, este tot ce mai poate visa Didina. Nu proiectele de viitor îi ocupă mintea, nici perspectivele copilului şi nici măcar dorinţa de a construi ceva minimal. Gândurile ei sunt ocupate de la o zi la alta de viaţa pe care o are azi, cu toate programările de parteneri şi cu încercările sale de a masca existenţa unora faţă de ceilalţi, de defulările bolnăvicioase la care se supune cu frenezie şi de umilinţa care atâta plăcere îi procură; restul sunt pentru fraieri, nu pentru ea.




Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.
                                

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.