vineri, 11 octombrie 2013

"Secrete arzătoare" ep. XXX

 Boala lui Viorin avansa cu rapiditate, fără ca el să-şi dea seama. Personalitatea sa bipolară îl făcea să dea declaraţii şocante, declaraţii care erau simultan pro şi contra unei idei. Laşitatea sa ieşea în evidenţă doar atunci când trebuia să-şi asume o responsabilitate; atunci era atât de hotărât, încât ca preşedinte de partid era de acord cu acea responsabilitate, dar ca administrator era complet împotrivă. Devenise un caraghios de care râdea toată lumea şi încerca să mai ostoiască hohotele de râs prin ieşirile sale bulevardiere din care răzbătea vulgaritatea cea mai josnică a sodomiei de plăcere. Încercările sale de a părea ferm, cu principii (fie ele doar declarative), un „dur” al cartelului pe care-l conducea formal nu făceau decât să-l afunde şi mai rău în mocirla care începuse să-i devină familiară.

Comuniştii stalinişti rebotezaţi formal „socialişti” ştiau că doar puterea absolută li se potriveşte şi nimic mai puţin. Era de notorietate că doar puterea discreţionară o puteau exercita, ei fiind complet incapabili să înţeleagă noţiuni ca „democraţie”, „libertate de exprimare”, „stat de drept” etc. Ca urmare, Viorin n-a stat pe gânduri şi imediat ce a devenit administrator a trecut la schimbarea tuturor structurilor care pe comunişti îi încurcau în activitate. Nimic nu trebuia să rămână de la administraţia anterioară, ca să nu reediteze episodul cu Andrei, cel care pierduse preşedinţia şi, ca urmare, partidul comunist – administrarea Blocului Roşu. Da, ştiau să vorbească despre democraţie, chiar fără să-i înţeleagă sensul, despre libertatea de a face „ceea ce e bine”, dar fără a aminti pentru cine şi despre statul de drept, cel care le dădea lor privilegii strâmbe ce se hrăneau cu drepturile încălcate ale celorlalţi locatari.

În timp ce le vorbeau mincinos locatarilor idiotizaţi, Viorin şi complicii săi de partid violau principalele instituţii ale asociaţiei de locatari. Planul lor era simplu: era obligatoriu să acapareze puterea prin orice mijloace, repede şi definitiv; destul timp cochetaseră cu democraţia, folosind acea idee „genială” a lui Nelu – „democraţia originală a despotului luminat”. Ani de zile au furat şi minţit ordinar (poate nu chiar ca Viorin, dar remarcabil totuşi) admiţând că se poate şi să piardă puterea directă, dar toate au un sfârşit! De acum nu mai aveau nevoie să simuleze democraţia pentru că nici locatarii nu mai ştiau precis ce e aia. Aveau puterea şi erau hotărâţi să n-o mai piardă! Ştiau că faptele pe care le comiteau vor stârni reacţii internaţionale dure, dar nu le păsa; marele „prieten de la Răsărit” era preferat unei Europe care oricum nu-i lăsa deloc să fure... Că asta însemna trădare era insignifiant; internaţionalismul lor socialist era „modern” şi „progresist”, nu ca „naţionalismul” înfierat de Nelu încă de la Revoluţie... Atât de bine înfierat, încât şi în ziua de azi locatarii proști ai Blocului Roşu se fereau ca de dracu’ să fie calificaţi drept naţionalişti. De-a lungul timpului, a fi comunist, deci criminal, hoţ şi sperjur devenise un titlu de glorie printre cei cu intelectul creţ ca-n palmă, pe când „naţionalist” era o ruşine, o dezonoare ce numai comuniştii vechi o meritau, spunea Nelu, el însuşi un „liber cugetător” din vechea gardă bolşevică de inspiraţie stalinistă. Proștii nu realizau că acuzele de „comunism” pe care le aruncau în stânga şi-n dreapta actualii socialişti aflaţi în campanie de „rebrenduire ideologică” nu erau decât ipocriziile fioroase ale unor jivine politice în stare de orice, doar să posede discreţionar întreg Blocul Roşu.

Cu toată ofensiva lansată de comunişti împotriva asociaţiei de locatari şi a organismelor ei fundamentale, locatarii blocului au avut noroc... Noroc, pentru că exista şi un Viorin care să încurce iţele în partidul comunist. Imaginarul sau psihotic, frustrările sale deseori furibund manifestate şi orgoliul nulităţii care se crede „cineva”, toate şi-au dat mâna pentru ca în partid să înceapă dihonia. „Lupii tineri” şi obsedaţi din grupul lui Viorin se opunea timid grupului baronilor cu vechime şi putere în partid. Chiar dacă formal exista o înţelegere de suprafaţă între cele două grupuri, în profunzime cele două tabere îşi ascuţeau cuţitele lungi ale celor învăţaţi cu asasinatele politice. Lui Viorin i se pregătea sacrificiul, greii partidului refuzând să vadă în el altceva decât fusese încă de la început: un nimic cu moţ care trebuie să execute fără comentarii ceea ce „artizanii” partidului puneau la cale. Când maladia lui Viorin l-a împiedicat să vadă realitatea, el imaginându-se preşedinte de asociaţie şi satrap de partid, tot atunci şi-a început el şi sfârşitul politic. Undeva, în umbră, Nelu aştepta răbdător rezultatele; doar nu era să-l lase în viaţă pe măscăriciul care îi dusese în derizoriu partidul sau iubit. Viorin îşi făcuse treaba şi era momentul să părăsească scena politică. Cum se întâmpla asta, nu era treaba lui Nelu, ci a locotenenţilor săi, şi ei ocupaţi până peste cap cu dosarele penale în care erau inculpaţi din cauza incompetenţei şi a bolii celui pe care îl puseseră preşedinte de partid.


Deşi profund afectat de boala necruţătoare ce-i ciugulea zilnic din creierul şi aşa nu prea dezvoltat, Viorin era capabil să facă o evaluare; în anii cât fusese preşedinte de partid şi apoi şi administrator, derbedeul din Blocul Roşu reuşise să strângă nişte zeci de milioane. Între el şi Didina, piţipoanca, era doar o mică, foarte mică diferenţă: de tarif şi de sumă acumulată.





Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.
                                

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.

joi, 10 octombrie 2013

"Secrete arzătoare" ep. XXIX

 Economia Blocului Roşu nu se vedea prea bine... Unii realizau că ea se fragiliza pe zi ce trecea, mai ales că Viorin o abandonase complet. El era interesat doar de spectacolul bulevardier pe care îl dădea de câteva ori pe zi, spectacol în care elementul central era „iată, noi am făcut!”, deşi administratorul nici habar nu avea ce se întâmplă în economie. Minciunile bolovănoase curgeau neîntrerupt, haotic de multe ori, arătând starea de sănătate a pacientului lăsat în libertate. Comuniştii bătrâni l-au lăsat să-şi facă numărul, chiar dacă locatarii începuseră să înţeleagă că la conducerea administraţiei se afla un dezechilibrat mintal, plin de frustrări şi peste măsură de complexat. Pentru conducătorii partidului nu conta impresia câtorva locatari consideraţi „nereprezentativi”, ci doar efectele minciunilor primului derbedeu din partid asupra prostimii; iar de proşti chiar nu ducea lipsă Blocul Roşu!

Copiator de răsunet internaţional (apăruse pe larg şi în „Plagiarism Today” din New Orleans), Viorin se simţea prost să nu-şi etaleze capacitatea redusă şi în societăţile selecte europene. Ca urmare, la întâlnirea europeană a asociaţiilor de locatari, s-a dus Viorin, în loc să meargă preşedintele. Istoria acestei deplasări seamănă cu un film de desene animate, în care şoricelul cu ochelari îi pune piedică motanului doar ca să ajungă el la caşcaval. Viorin plecase din vreme şi se aţinea pe lângă sala de conferinţe unde urma să aibă loc întâlnirea, în timp ce în ţară, oamenii administratorului nu-i semnau preşedintelui ordinul de deplasare. La reuniune, preşedintele asociaţiilor europene l-a întrebat doar dacă are manadat să reprezinte asociaţia Blocului Roşu, aşa că n-a fost decât o bagatelă ca Viorin să-l mintă cu o siguranţă demnă de o cauză mai bună. Fireşte, toată acţiunea de forţă fusese una cât se poate de inutilă, pentru că Viorin habar n-avea ce trebuie să facă acolo. La ieşire, presa internaţională care deja îl luase la bani mărunţi, l-a abordat în legătură cu un subiect jenant pentru alţii, dar nu şi pentru pacientul nostru: plagiatul şi ce are de gând să facă, demisionează sau nu? Pentru ca „talentul” său de mincinos patologic să dubleze trista celebritate căpătată cu ocazia descoperirii primului său plagiat, Viorin a mărturisit că va demisiona... dacă se va dovedi că a copiat. Cum era de aşteptat, iar presa străină habar n-avea, totul era doar o întorsătură golăneasca a frazei, una care să-i permită să scape basma curată. Ca urmare, parchetul care şi aşa n-avea competenţa să stabilească plagiatul, a decis că nu se poate începe urmărirea penală în cazul atât de clar dovedit în presă, deoarece nu avem lege care să-l incrimineze. În acest fel, Viorin a rămas un copiator, dar unul cu diploma valabilă, ceea ce a fost îndelung comentat în „Plagiarism Today”.

Încă de la prima sa ieşire europeană în calitate de administrator, „celebritatea” nu l-a ocolit. Toate ţările din Uniune înţeleseseră că la cârma Blocului Roşu se instalase un personaj mult mai potrivit unui ospiciu, decât în funcţia pe care o ocupa. Pe Viorin nu-l interesa deloc impresia pe care o lăsase; de mic se învăţase cu umilinţă şi cu urmările abuzurilor la care fusese supus timp îndelungat. Ştia doar care era misiunea sa, motivul pentru care primise demnităţile de care dispunea: el trebuia să implementeze stalinismul „cu faţă umană”, pe cât posibil, pentru o foarte lungă perioadă de timp; acesta era testamentul politic pe care Nelu dorea să-l lase locatarilor proşti din Blocul Roşu.


Mahalaua blocului aştepta zilnic să-l vadă iar pe Viorin. Şi ei ştiau că minte ordinar, dar era unul de-al lor; şi ei îi minţeau pe „gabori”, aşa că îl înţelegeau perfect. Din ce în ce mai mult, Viorin devenea administratorul golanilor de cea mai joasă speţă şi tot mai puţin al oamenilor. Întreaga sa energie era concentrată pe spectacol. În felul ăsta, presa se axa pe golăniile sale şi nu mai băga de seamă nici ce se petrece la „Taverna lui Petar” şi nici maniera în care sunt deturnate sume uriaşe de la buget. Nici Viorin nu stătea cu mâinile în sân, el manevrând subteran diverse sfori care să-i aducă nişte comisioane uriaşe; că doar nu rămânea administrator până la adânci bătrâneţi. Jaful era aproape total, dar locatarii erau mulţumiţi... Şomajul creştea, la fel şi preţurile, salariile rămâneau mici, dar în declaraţiile triumfaliste ale lui Viorin lucrurile stăteau exact invers, cum de altfel se scurgea şi viaţa sa: în alte dimensiuni psihice spaţio-temporale. Golanilor blocului, foştilor protectori ai administratorului de azi le era suficient să aibă litra de trăscău asigurată şi o poliţie comunitară mult mai indulgentă, că în rest ştiau ei ce au de făcut: într-o asociaţie în care administratorul şi cartelul său fură de rup, şi derbedeii ei au destule ponturi de pe urma cărora să-şi asigure traiul fără a fi nevoiţi să muncească. Anarhia devenea tot mai evidentă, spre satisfacţia lui Nelu, cel care de la o zi la alta simţea că visul său de bolşevic bătrân e pe cale de a deveni realitate.



Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.
                                

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.

miercuri, 9 octombrie 2013

"Secrete arzătoare" ep. XXVIII

 Partidul lui Viorin era condus în realitate de Nelu. Acesta spusese chiar că-l va abandona doar prin deces, partidul comunist fiind toată viaţa sa. Îl preluase prin asasinat, la fel ca şi predecesorii săi încă de la înfiinţare şi-l făcuse să se răspândească peste tot. Adaptând stalinismul la vremurile moderne şi nereuşind să devină "despot luminat", Nelu s-a gândit că foarte bine i-ar prinde să facă şi alte partide obediente comuniştilor. A aprobat (la comunişti exista practica aprobării a orice : să vorbeşti, să deschizi o afacere, să critici etc.) apariţia unor formaţiuni politice considerate de el strategice, unele care să ia numele unor partide istorice de multă vreme desfiinţate. Le-a populat cu comunişti vopsiţi în anticomunişti şi şi-a văzut de preşedinţia asociaţiei de locatari. Nimeni nu mişca în front fără acceptul lui Nelu, cel care încă de la început a acaparat toate structurile de stat şi le-a subordonat prin angajări -  partidului său iubit.

Timpul a trecut şi "lupii tineri" ai partidului au început să dea semne de independenţă faţă de bătrânul stalinist. Necruţător, Nelu i-a cârpit de nu s-au văzut, dar a acceptat că prezenţa sa în fruntea partidului nu făcea o reclamă prea bună, mai ales când se hotărâse că e mai bine ca partidul să se "fardeze" pe ici, pe colo, atât cât să pară orice altceva, dar nu un partid comunist. Din umbră, Nelu stăpânea cu mână de fier toate cadrele importante, fie că ei erau baroni locali deveniţi astfel prin furt, fie că erau doar angajaţi în posturi strategice şi foarte bine plătite. Sub umbrela lui politică, infracţiunile au proliferat ameţitor. O firmă de aviaţie, fostă de stat şi devenită privată fără a fi prea limpede cum, avea piloţi militari şi firma offshore în Africa de Sud, firmă prin care derulau contracte grase fără a plăti taxe la stat. Mircea, la rândul lui, îşi trăsese şi firme, dar şi terenuri de o excepţională valoare, plătind mai nimic, îşi făcuse şi el partid (în fapt, el era partidul care mai avea câţiva membri, căţei linguşitori ai marelui infractor) şi începuse să viseze la puterea totală autoritară. Visa el, dar visul lui nu avea cum să capete contur cât timp trăia Nelu ; un turnător ordinar dovedit, cum era de fapt Mircea, n-avea de unde să priceapă modul de gândire al bătrânul rusofil… Degeaba făcuse el pactul cu ruşii, că Nelu era mai mare în grad, aşa că ar fi trebuit să rămână umil şi să nu-l mai considere pe tătuc – un pensionar oarecare, o bunicuţă a partidului comunist.

Cel mai bun exemplu, Mircea îl avea în preajma… Deşi trecuse de 90 de ani, iar gurile rele susţineau că trecuse chiar suta, Petar era încă verde şi-l coordona cu precizia celui care terminase Academia Militară de la Moscova. Petar nu era român, ci sârb şi spunea cui dorea să-l asculte că el trecuse Dunărea înot, fugind după o rusoaică. Fapta a fost atât de gravă, încât Petar a fost condamnat la moarte ; asta spunea el, peste tot în presa care-i aparţinea lui Mircea. Adevărul era o idee diferit… Petar venise, doar că direct de la Moscova, trimis de Stalin personal. Ajungând în ţara ce-i va deveni de adopţie, fireşte că bolşevicii autohtoni i-au pus totul la dispoziţie, începând cu vila din Dorobanţi şi terminând cu funcţiile în comitetul central al partidului. Nici când Stalin a avut bunul simţ să moară, Petar n-a pierdut nimic din privilegiile unui trimis sovietic într-o ţară vasală, asta pentru că doar liderul murise, nu şi serviciul din care se pleacă într-un singur fel : pe hornul înalt al crematoriului uman. Apropiatul lui Mircea "uitase" să-i furnizeze un "detaliu" şi anume relaţia apropiată, conspirativă, informativă şi nu numai, dintre el şi… Nelu. Cei doi conspiraseră strâns pentru a-l elimina de la conducerea Blocului Roşu pe fostul secretar general al partidului, cel sumar "judecat" şi în grabă executat. După ce conducerea asociaţiei de locatari a fost asumată cu forţa şi prin asasinat de către Nelu, acesta a făcut un statut nou, util lui şi partidului. Cum şade bine oricărui stalinist, colaboratorii săi au fost recompensaţi cu posturi grase, funcţii importante şi afaceri private bănoase, toate din banii statului. În plus, cu toţii au fost decoraţi cu "Ordinul Serviciul Credincios în Slujba Blocului Roşu", pentru obedienţa dovedită faţă de "prietenul de la Răsărit" şi reprezentanţii săi. Printre decoraţi, fireşte, se afla şi Petar, dar şi mulţi alţi colaboraţionişti ce jucaseră comedia Revoluţiei.

Viorin îi privea cuminte ca un pisic pe toţi cei care se perindau pe la uşa lui Nelu, ignorând complet ca şi el era pe acolo ; nu-l deranja pe derbedeu, dar un pic de orgoliu mai că-l chinuia… O singură dată îl criticase public pe bătrânul sovietic, pe vremea când considera că Nelu e doar un pensionar de partid, unul pe care îl poate scoate în vitrină în zilele de sărbătoare, dar scatoalca încasată drept răspuns i-a arătat limpede ce rol are el în partidul comunist al cărui preşedinte era : nici unul. Până atunci, sărmanul înapoiat mintal îşi imaginase că a devenit mare şi tare, când el era de fapt un… nimic cu moţ. Se împăcase cu gândul că încă nu venise vremea să conducă, aşa că Viorin nu pierdea nici o ocazie să apară în presă, să facă valuri şi să mintă mai josnic ca oricând, aşteptând nerăbdător decesul adevăratului preşedinte care se încăpăţâna să nu moară. Până acolo mai era, dar Viorin nu ştia, boala sa psihică făcându-i imposibilă percepţia corectă a realităţii. 









Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.
                                


Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.

marți, 8 octombrie 2013

"Secrete arzătoare" ep. XXVII

 Toate se anunţau a fi foarte bune pentru Viorin şi încă şi mai bune pentru partidul său comunist ce dezvolta idei din ce în ce mai asemănătoare bolşevismului sovietic, condimentate pe alocuri de un cheguevarism de cartier... Da, ar fi fost bune dacă nu ar fi existat şi Justiţia... Această doamnă cu ochii legaţi nu părea să fi citit "Capitalul" lui Marx, aşa că nu avea de unde să ştie că "lupta de clasă" se duce furând bani de la buget şi că un comunist care nu fură e un comunist mort. Neştiutoare şi complet neinstruită, coana Justiţia s-a pus pe capul lui Andrei, spre uimirea prost simulată a lui Viorin. Mitomanul de partid nu înţelegea ce făcuse atât de grav Andrei, încât să fie judecat atât de aspru?! Îşi amintea prea bine de Andrei şi de gingăşia cu care îl trata de fiecare dată în intimitatea lor promiscuă şi nu i se părea deloc în regulă ca acesta să fie condamnat şi chiar la o pedeapsă cu executare. Într-un fel, pe Viorin îl ciupea un pic şarpele geloziei; la puşcărie erau atâţia băieţi chipeşi, iar Andrei, o ştia, era vulnerabil la farmecele unui băiat bine făcut. Hotărât lucru, din poziţia sa de preşedinte de partid şi de administrator al Blocului Roşu, Viorin trebuia să facă orice e omeneşte posibil pentru a-l scăpa pe dragul de Andrei de ispitele de la închisoare.

Întreg partidul s-a mobilizat revoluţionar la chemarea lui Viorin... Cu toţii au făcut un scut uman virtual în jurul fostului administrator atât de greu încercat acum. Legea dispăruse din discursul lor şi doar legea lor, a  caizilor politici, a baronilor locali, acea lege era singura care conta. Disperarea lor era evidentă, mai ales că nu ştiau dacă nu cumva Andrei va începe să-şi dea drumul la gură pentru a avea un tratament mai blând sau o pedeapsă mai scurtă. Înainte de orice grijă pentru fostul lor preşedinte şi chiar înainte de grija carnală a lui Viorin se aflau grijile pentru viitorul propriilor destine ce nu se vedeau deloc prea limpede. Cu obedienţa obişnuită faţă de conducerea partidului, cu toţii au lansat acuzele cele mai inepte la adresa adversarilor politici şi a preşedintelui asociaţiei de locatari, fără să realizeze că ei sunt la putere şi deci era hilar să acuze diverse ingerinţe politice la care tot apelau pentru a justifica opoziţia lor la condamnarea lui Andrei. Nu le păsa de nimeni, nu-i interesa că se făceau de râs într-un mod ce făcea deliciul presei libere, important era să fie ei la adăpost. Să-l scape de puşcărie n-au reuşit (erau şi destul de reduşi intelectual, ca orice derbedei), dar au fost capabili să ofere astfel un subiect gras presei internaţionale care n-a ezitat să-i califice drept complici ai proaspătului puşcăriaş. De la scandalul copierii lucrării de diplomă, unde personajul central fusese Viorin, din Coasta de Fildeş şi Nigeria şi până în Thailanda sau Mongolia, presa mondială nu mai avusese şansa unui subiect atât de grosolan, unul ce se preta la a fi tratat in extenso timp de cel puţin o săptămână.

Toate încercările comuniştilor de a-l scăpa pe Andrei de puşcărie au fost zadarnice. Au mai vorbit o vreme cu o nedisimulată îngrijorare, au mai făcut apel la "ţărişoara" care era, spuneau ei, ameninţată de dictatură pentru că unul de-al lor intrase la puşcărie tocmai când veniseră la putere, apoi au tăcut osteniţi de marele efort "telectual". Andrei şi-a găsit odihna în braţele musculoase ale vieţașilor, iar Viorin a rămas să-i ducă dorul şi să protesteze aiuristic împotriva a nu se ştie ce; parcă nici minciunile alea grosolane, grobiene chiar, nu-i mai veneau ca mai demult. În mod vizibil, Viorin era foarte afectat, mai afectat de separarea de Andrei decât fusese când "oamenii răi" şi invidioşi pe poziţia câştigată prin munca de alcov – îl acuzau că îşi copiase lucrarea. Şi ce dacă a copiat-o? Şi copiatorul o face şi nimeni nu-i mai reproşează... "Bine" educat de partid, doctorul în mitomanie le râdea tâmp şi le plasa glumiţe bulevardiere tutror celor care-l întrebau ce poate comenta despre furtişagul său intelectual. Ce ştiu ei, se gândea el în timp ce reporterii îl încolţeau cu întrebările... Dacă le-ar spune că nici masterate n-are şi că nici facultatea n-a terminat-o la stat, ce ar mai spune aceşti răuvoitori plătiţi, fără îndoială, de către "duşmanul său de clasă", preşedintele asociaţiei?! Andrei îi spusese să treacă zâmbitor peste orice acuze, să mintă oricât de josnic, amintindu-i vorbele lui Eminescu: "Calomniaţi, calomniaţi, calomniaţi cât mai mult; până la urmă se va găsi cineva să vă creadă" şi, cum de proşti nu ducea lipsă Blocul Roşu, minciuna josnică devenea astfel armă politică absolut permisă în partidul comunist.


Încarcerarea lui Andrei a rupt şi ultima legătură a lui Viorin cu realitatea. Rămânea doar un preşedinte de partid pe care nu-l asculta nimeni (deşi femeile de serviciu de la sediul central îl salutau cu umilinţă) şi un administrator incapabil să gestioneze ceva. Fireşte că greii partidului au sesizat deruta psihică în care se afla tânărul lor preşedinte formal, dar ştiau că au nevoie de el aşa că nu l-au deranjat nici măcar cu un gest; unde mai găseau ei un individ capabil să mintă în asemenea hal? Că el era zdruncinat psihic încă din naştere şi că închiderea lui Andrei i-a frânt şi ultima fărâmă de rezistenţă mintală, asta nu-i interesa; "partidul e în tot şi-n toate" şi "nimic fără partid" erau devizele lansate de Nelu Cucuvelu’, fostul student moscovit, devenit şi el la absolvire colonel, pentru ca mai apoi, după reorganizarea partidului pe baze noi, staliniste, el să devină nu un kappo, ci un guru al partidului comunist devenit socialist doar ca denumire. Viorin respecta toate ordinele venite de la Nelu, mai ales că știa un mare adevăr : Nelu nu doarme, el doar se odihnește…





Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.
                                

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.

luni, 7 octombrie 2013

"Secrete arzătoare" ep. XXVI

 Viorin n-avea nici o idee de economie, deşi vorbea cu siguranţa obişnuită despre investiţii, şomaj, pensii sau salarii, despre viitorul asociaţiei sau despre bunăstarea locatarilor. Tot ce spunea erau doar vorbe pe care nici el nu le înţelegea pe deplin, nicidecum să mai aibă şi soluţii de punere în practică. Poate că nu ar fi fost ceva insurmontabil că administratorul nu are limpezi noţiunile economice, dar nefericirea era că nici restul biroului nu aveau nici cea mai mică idee despre ce anume ar trebui să facă pentru ca Blocul Roşu să iasă din marasmul economic. Cu toţii erau preocupaţi de contracte oneroase, aranjamente financiare personale şi de grup infracţional şi de îmbogăţirea cât de mult se poate, a lor şi a asociaţilor întru infracţiune. Nici unul nu-şi punea problema că nişte comunişti care promovează austeritatea nu au cum să etaleze averi cum erau cele acumulate de ei din bani publici. În ipocrizia lor, derbedeii lui Viorin găsiseră soluţia: ei nu erau cu adevărat comunişti, ci socialişti, iar socialiştii (minţeau ei) se puteau îmbogăţi fără ca asta să bată la ochi; în fond, ei "munceau", erau capabili de multe, aşa că averea ar fi fost o consecinţă firească, una ce venea după ani grei de minţit şi furat locatarii Blocului Roşu, că în rest nu existau realizări pe care să le poată invoca în mod onest. În schimb, nu pierdeau ocazia, mai ales Viorin, expertul partidului în minciuni ordinare, de a se împăuna cu realizările predecesorilor lor.

Ocupaţi cu pălăvrăgeala mincinoasă şi cu leneveala cea mai păguboasă, comuniştii nu mai aveau timp să se ocupe şi de economie; nici n-ar fi ştiut cum, de altfel... Economia, gândeau ei, de-aia e de piaţă, ca să se ajute singură, dacă vrea să reziste presiunilor unei crize mondiale din ce în ce mai prezente. Dacă nu, haosul economic era cea mai bună ocazie pentru ca ei să rupă hălci întregi din economia asociaţiei de locatari, să le treacă discret pe numele lor, pentru ca apoi să facă apel la Uniunea Asociaţiilor de Locatari, iar aceasta să le asigure fonduri suficiente încât să repună pe picioare întreaga economie, deci şi feliile tocmai acaparate. Ştiau prea bine că nu se vor putea impune la nesfârşit în biroul administraţiei, aşa că se vedeau nevoiţi să acţioneze rapid, oricât de ilegale erau planurile lor.

În realitate, noul partid comunist, zugrăvit fără talent în chip de partid socialist, nu era un partid, ci doar o gaşcă de mincinoşi manipulatori care profitau de prostia evidentă a locatarilor. Nu aveau nici un fel de doctrină, nici ideologie nu aveau, singura lor preocupare fiind minciuna şi mistificarea cea mai josnică. Locatarii îi ascultau cu gurile căscate, le sorbeau minciunile fără să clipească, în timp ce în ochii lipsiţi de expresie şi care nu trădau ceva procese cognitive se putea citi speranţa că în curând, în acea societate pe care aceşti comunişti o descriau, toată lumea va avea vodca sa de pufoaică şi "bomboanele agricole", iar asta în fiecare zi. Idiotizaţi de avalanşa de vorbe goale, locatarii nu puteau să mai facă diferenţa între vorbele ascultate şi realitatea înconjurătoare, cea care arăta complet diferit de aceea din poveşti, iar asta deşi se loveau de ea din ce în ce mai dureros. Preluau minciunile lui Viorin, cel care de orice fărădelege comisă de el şi de ai lui îl găsea responsabil pe preşedintele asociaţiei şi credeau, cu mintea lor puţină şi deloc exersată, că vinovat de viaţa lor era omul aflat în fruntea asociaţiei de locatari, deşi el nu avea nici o atribuţie economică, prin statut.

Din când în când, comuniştii le mai dădeau de gratis (doar de la ei le dădeau) câte un mic şi-o bere ca să le arate că noii conducători se gândesc la locatari şi că vor să le facă viaţa mai bună. Cu burta goală şi cu o bere botezată la activ, populaţia Blocului Roşu era pregătită să vadă ceea ce derbedeii roşii doreau. În timpul ăsta, în spatele uşilor închise, şirul ilegalităţilor prezentate drept legale devenea din ce în ce mai lung, hoţiile căpătau un alt sens când ele erau comise de atotputernicii zilei, iar jaful din bani publici devenise "investiţie strategică". Întreaga realitate era complet distorsionată, schimonosită odios, dar, bine drapată, ea nu sărea deloc în ochii locatarilor îndobitociţi. Totul se transformase într-o uriaşă piesă de teatru absurd, unde scenaristul bolnav imaginase situaţii la fel de maladive, iar regizorul nu făcea decât să aducă iluzioniştii care să-i convingă pe oameni că femeia tăiată cu fierăstrăul e chiar tăiată şi apoi lipită la loc. După o asemenea prestaţie, locatarii râdeau tâmp de minunăţia pe care băieţii ăia simpatici abia o făcuseră, fără să realizeze că viaţa lor de toate zilele se transformase într-un bâlci populat doar de soldaţi şi slujnice, dar unul unde vodca de pufoaică le era accesibilă. Că mai aveau acasă şi copii sau că aceştia aveau alte nevoi decât trăscăul părinţilor, asta nu mai conta; când să se mai gândească şi la asta, când ei se trezeau beţi şi se culcau şi mai beţi?!


Minoritatea reprezentată de locatarii care ştiau ce înseamnă munca şi gândirea era marginalizată, ridiculizată grosier şi, când se putea, acuzată de lipsurile în care se zbăteau toţi locatarii Blocului Roşu. În acest fel, Viorin îşi putea vedea de ale lui, de ale partidului şi, mai ales, de toate cele importante pentru asociaţia de locatari moscovită. În spatele minciunilor grobiene ale administratorului se ascundeau, dar cine să vadă asta?, lucruri de o gravitate excepţională pentru viitorul asociaţiei, însă deocamdată nimeni nu părea să fie deranjat de asta. Imensa majoritate a locatarilor erau nişte pinguini dedaţi să rabde de frig, să mănânce peşte oceanic şi să aplaude prestaţiile golăneşti, bulevardiere ale lui Viorin, cel care devenea pe zi ce trece tot mai bolnav; ceea ce îi scăpa în primul rând lui...





Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.
                                

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.

vineri, 4 octombrie 2013

"Secrete arzătoare" ep. XXV

 Toate ar fi fost mai bune dacă partidul comunist n-ar fi fost multă vreme rupt de pârghiile necesare pentru a fura masiv şi pentru ca furând din banii asociaţiei să-şi asigure permanenţa la conducerea Blocului Roşu. Înainte de a reveni la cârma administraţiei, partidul condus de Micul Che Viorin era unul plin de datorii. Cu toate astea, comuniştii aveau nevoie de bani pentru o campanie electorală ce se anunţa scumpă. Ca să ajungă unde vor, ei s-au aliat cu alţi stângişti ce-şi spuneau liberali ; printre ei, din umbră, acţiona un taikun local, Mircea, un turnător dovedit. El furase atât de mult, încât averile sale cipriote se multiplicaseră de câteva zeci de ori, totul din fonduri bugetare. Fireşte că ar fi fost trimis în judecată, dar relaţiile sale apropiate cu asociaţia de locatari de la Moscova l-au ferit de pericole. Văzând că se poate, Mircea a plusat şi averea sa creştea constant. Întâi s-a bucurat de returnări de TVA, tele-vizuina sa trecând de la pierdere la un profit deloc de neglijat, doar dintr-o trăsătură de pix. Apoi au urmat "privatizările"… Prelua pe bandă rulantă diverse societăţi de stat, puţin importante economic, dar excepţionale din punct de vedere imobiliar, toate subevaluate de zeci de ori. Şi cum toate se întâmplă cu un motiv, Mircea s-a apucat să dea bani şi pentru partidul comunist, făcând eforturi ca acesta să câştige alegerile.

Ziua calcării în picioare a legilor, statutului asociaţiei şi democraţiei a venit odată cu câştigarea prin fraudă a alegerilor generale. Din acel moment, comuniştii şi aliaţii lor, fie ei de circumstanţă sau nu, au aplicat toate măsurile staliniste pe care le cunoşteau pentru ca asociaţia de locatari să arate le fel ca în anii ’50. Nimănui nu-i pasă că se comitea o întoarcere în timp extrem de gravă pentru locatari ; derbedeii roşii ştiau doar că ei trebuie să preia puterea pentru totdeauna sau măcar pentru o foarte lungă perioadă de timp. Doar în acest fel puteau să fie stăpânii Blocului Roşu, iar Viorin se şi imagina un fel de Micul Satrap Roşu, cel care va avea drept de viaţă şi de moarte asupra oricărui locatar. Anii de umilinţe pe care Viorin îi trăise puteau în sfârşit să fie răzbunaţi, iar revanşa sa deja se anunţa dură din partea acestui homuncul chinuit de frustrări şi dominat de mitomanie şi de perversiuni când sodo maniace, când pedofile.

Discursul lui Viorin s-a schimbat total. Dacă anterior el era o combinaţie de puţine adevăruri combinate dezlânat cu multe minciuni, după ce puterea a devenit totală şi aproape discreţionară, discursul său a devenit profund bolnăvicios. Nimic din realitatea înconjurătoare nu mai apărea în cuvântările lui Viorin, ea fiind complet înlocuită de un delir mitomaniac ce prezenta auditoriului realităţi ştiute doar de imaginarul maladiv al cuvântătorului. Schimbarea se produsese, iar boala se instalase complet, acaparând tot mentalul derbedeului bulevardier ajuns administrator. El era acum o păpuşă manevrată cu sforile trase de un păpuşar dement, unul nevăzut, dar ale cărui acţiuni erau prea vizibile. Viorin nu făcea nimic, nu administra şi nici nu-şi asuma vreo responsabilitate, lăsa oamenii pe drumuri, dar apoi anunţa sentenţios că de fapt el le-a mărit salariile sau aplica taxe peste taxe, creştea preţurile, însă anunţa mereu contrariul. Asociaţia de locatari descrisă de Viorin nu exista decât în creierul său hăcuit de schizofrenia cea mai periculoasă, cea reală arătând jalnic; Blocul Roşu era în pericol să fie scos la vânzare, integral sau pe bucăţi, dar asta nu era percepută ca realitate nici de către preşedintele partidului comunist şi nici de către complicii săi, semianalfabeţi majoritatea.

În spatele uşilor bine închise se ţineau conclavurile roşii moscovite, cu o discreţie ce amintea  de întrunirile societăţilor secrete. Adevăratele decizii se luau acolo, de către caizii politici ce se impuseseră de peste 20 de ani. Acolo, Nelu şi Mircea erau tovarăşi ai aceloraşi structuri şi împreună respectau "calendarul" impus de Moscova. Ca să se poată întâlni fără a da de bănuit poliţiei comunitare, Mircea a făcut şi un restaurant, numit sugestiv "Taverna rusului". Acolo veneau agenţii asociaţiei moscovite pentru a da ordine şi tot acolo Mircea, Nelu sau Viorin, direct sau prin interpuși le livrau ruşilor informaţii secrete. Deloc de ignorat erau întâlnirile cu moguli moscoviţi ce-şi exprimau deschis intenţiile de a cumpăra la un preţ de nimic, hălci întregi din Blocul Roşu, fireşte, fără acordul locatarilor, ci doar cu acceptul asociaţiei de locatari.


Fără dubiu, Viorin era o slugă ce putea fi utilă prin lipsa lui de scrupule, dar una roasă până la os de boala neiertătoare, ceea ce îl transforma din sluga bună la toate, într-un servitor cu un potenţial distructiv maxim, chiar pentru tovarăşii săi de partid. Se înconjurase de analfabeţi cu mintea razna şi ei, care îi cântau în strună rupându-l şi mai mult de realitate. În acest timp, economia asociaţiei cădea liber acompaniată de ditirambii maladivi ai lui Viorin, într-un "concert" unde se interpreta un marş funebru, dar pe care administratorul şi-l imagina ca fiind "Odă bucuriei". 




Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.
                                

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.

joi, 3 octombrie 2013

"Secrete arzătoare" ep. XXIV

Foto: http://karikaturapolitika.wordpress.com/
 Un partid comunist, indiferent în ce ţară ar fi el, nu poate ajunge la putere decât prin minciună, furt şi violenţă. Aşa s-a întâmplat şi cu partidul condus de mitomanul Viorin. Alegerile pentru conducerea asociaţiei de locatari a Blocului Roşu au fost furate fără jenă, iar Viorin se văzu în sfârşit administrator cu un mandat de patru ani. Euforia "câştigării" alegerilor l-a făcut să pluseze ca promisiuni; cine-l asculta (nu prea mulţi o mai făceau, oamenii înţelegând că minte necontrolat) şi-ar fi putut imagina că partidul comunist are nişte rezerve de bani şi abia aştepta să vină la conducerea asociaţiei pentru a pune la dispoziţia locatarilor un paradis (roşu) ce până atunci le fusese refuzat.

Nici n-a apucat să curgă laptele şi mierea promise, că realitatea dură şi-a făcut simţită prezenţa. Odată devenit administrator, Viorin a uitat brusc minciunile debitate anterior şi le-a cuvântat locatarilor... Situaţia era gravă, aşa că nici vorbă de salarii crescute, cum promisese, preţurile nici ele nu se puteau diminua, ba din contră, iar de vină era... criza mondială. În loc să creeze locuri de muncă, el a trimis în şomaj o mulţime de votanţi care făcuseră greşeala să-i creadă minciunile, dar a reuşit să crească pensiile; nu toate, fireşte, ci doar cele care deja erau foarte mari, cele ale foştilor activişti şi militari de partid, ceilalţi fiind invitaţi să se descurce cum pot. Cu toate astea, minciunile ordinare ale lui Viorin n-au încetat, ci doar şi-au schimbat sensul. Acum el făcea apel la patriotism, la responsabilitate şi la alte vorbe goale menite a-i potoli pe cei care sperau ca el să se ţină de cuvânt. Locatarii înţelegeau astfel ce mare avantaj au că l-au votat, chiar dacă el le lua banii, îi trimitea în şomaj sau, în cel mai fericit caz, nu le dădea nimic din cele promise.

Începuse o luptă surdă uneori, dar de cele mai multe ori făţişă, cu preşedintele asociaţiei. În momentele sale de maxim delir, Viorin se vedea preşedinte sau, dacă nu, cel mai puternic om din Blocul Roşu, dar pentru asta trebuia să scape de acel incomod şef de asociaţie care-şi băga nasul şi în afacerile partidului, mai ales în cele cu partenerii ruşi. Cascade de minciuni uluitoare se revărsau zilnic din gura lui Viorin şi nimeni în afară de preşedinte nu se deranja să arate că toate acele vorbe sunt doar rezultatul unei boli mintale ce devenea tot mai agresivă. Manevrele de preluare a puterii totale se făceau pe faţă sub mandatul lui Viorin şi la fel şi afacerile moscovite. Deja comuniştii lui Nelu se şi vedeau guvernatori ai unor gubernii ruseşti pe teritoriul ţării lor, pe care atât de mult o iubeau! Cât o iubeau se vedea cu ochiul liber, mai ales că de administraţie nu se mai ocupa nimeni. Viorin era ocupat cu vizite "de lucru", apariţii televizate de câteva ori pe zi şi de miştocăreala obişnuită cu presa; cineva chiar i-a zis: „Viorin, administrăm şi noi ceva?”...

Ca să fie tacâmul complet, noii stăpâni ai Blocului Roşu s-au apucat să schimbe toate acele puncte din statutul asociaţiei care îi împiedica să exercite un control discreţionar asupra ei; fireşte, totul ilegal. Cine să-i tragă la răspundere, cine să-i oprească şi cine să le pună pumnul în gură? Salvarea asociaţiei a venit tot de la preşedinte, cel care, cu ajutorul asociaţiilor din străinătate a reuşit să impună o vreme respectarea legii.  În plină campanie de denigrare a preşedintelui, Viorin se manifesta în continuare din ce în ce mai agresiv, etalând continuu aceleaşi fantasme, frustrări şi idei fixe: „noi nu putem să aplicăm democraţia noastră, câtă vreme avem un asemenea preşedinte”. Ideea apărea mereu în discursul lui încărcat de lipsa medicamentelor necesare calmarii unor nervi surescitaţi de prea multă putere, dar pe care n-o putea exercita aşa cum dorea. Micul Che era acum mult mai mare şi nu mai aştepta decât să vină vremea execuţiilor guevariste, cele care au implementat democraţia roşie cu forţa glonţului tras la adăpostul întunericului.


În acelaşi stil, Viorin a început epurările pe criterii de apartenenţa politică; cei care erau membri sau simpatizanţi ai opoziţiei, imediat erau concediaţi, fără multe vorbe şi fără a respecta statutul sau legile. Întâi discret, apoi pe faţă, comuniştii i-au înlocuit pe toţi potenţialii opozanţi, punând în locul lor "tovarăşi de încredere". Se simţeau puternici şi nu se sfiau să-şi arate siguranţa cu cinism, fără să realizeze că această forţă acţiona maladiv asupra psihicului labil al şefului lor de partid, cel care nu mai avea limite în a fabula chiar şi în străinătate; desigur, atunci când nu se umilea penibil în fata omologilor săi. Vizitele în străinătate ale Micului Che erau şi ele încărcate de cel mai cumplit penibil; aşteptând câteva zile pentru a fi primit de administratorul unei asociaţii chineze de locatari, Viorin îşi petrecea timpul pe la cazinouri sau, prin telefon cu orele, pe la tele-vizuinile de partid şi, spera el, de stat. Scandalurile legate de procesele în care erau acuzaţi colegii lui de partid şi de asociaţie se ţineau lanţ, nominalizările responsabililor din biroul permanent cădeau una după alta, dar Viorin rămânea netulburat. El îşi făcea doar datoria faţă de stăpânii săi, cei din ţară şi cei de la Moscova.





Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.
                                

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.